Buna credinta, cea instituita de lege.

Relatiile dintre contribuabili si organele fiscale trebuie sa fie fundamentate pe buna-credinta, in scopul realizarii cerintelor legii. Asa spune art. 12 Cod procedura fiscala, actualizat prin OUG nr. 92/2014  

Dincolo de formularea lapidara, dublata de inexistenta oricaror forme explicative, sa aruncam o privire asupra consecintelor nerespectarii acestui principiu.
Buna-credinta, ca o cerinta a comportamentului interuman, figureaza, inainte de toate, in textele Constitutiei, la  art 57 , iar in Codul Civil la art. 14  

Legiutorul roman a enuntat doar principiul bunei-credinte in raporturile dintre contribuabil si organul fiscal, fara a contura notiunea de “buna credinta” .

Se considera ca legiutorul roman, a folosit totusi conceptul de „buna-credinta” intr-un sens special, de activitate onesta, loiala si de totala incredere reciproca la incheierea si executarea actelor juridice a obligatiilor, in general, elementul intentional fiind exprimat prin intentia dreapta, opusa dolului si fraudei.
Buna-credinta trebuie respectata atat de contribuabil, cat si de catre organele fiscale, si nu atunci, cand exista o buna conlucrare intre ele de o anumita factura. Astfel:
- Buna- credinta a contribuabilului se manifesta in mod pregnant pe parcursul interpretarii si aplicarii normelor fiscale
- Buna-credinta a organului fiscal, presupune, atat respectarea riguroasa a drepturilor contribuabililor in fiecare procedura aflata in derulare, cat si exercitarea dreptului sau de apreciere in limitele rezonabilitatii si echitatii, eliminandu-se arbitrariul sau discriminarile de orice natura.